Controverse şi legende privind actuala denumire a oraşului
Originea numelui actual al oraşului este subiectul multor controverse şi pluteşte în legendă; singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul "kralj" (rege, crai). După unii, numele ar veni de la Craiul Iovan (Ioniţă Asan), mezinul fraţilor Petru şi Asan, care devine pentru o perioadă împărat al imperiului vlaho-bulgar, dar care, potrivit cronicii greceşti a lui Nicetas Choniates Akominatos, este nevoit să se refugieze la sfârşitul domniei la nord de Dunăre, unde devine "domn peste nişte vlahi din neamul lui". Teoria potrivit căreia Craiova devine capitala noii formaţiuni pe care a întemeiat-o el este susţinută de cercetatori ca L. Candea şi V. Oghină, dar şi de unele legende locale legate de lacul Craioviţa şi fata craiului înecată. Bogdan Petriceicu-Haşdeu fixează originile numelui oraşului în epoca cneazului Ioan, care apare pe Diploma Ioaniţilor, cnezat înghiţit apoi de voievodatul lui Litovoi. Există şi o altă legendă locală potrivit căreia, în dealul Sf. Dumitru, un oarecare Iovan, a descoperit în timp ce săpa o fântână un mare tezaur şi a devenit rege peste craioveni. S-a păstrat până in zilele noastre în satele din jurul Craiovei (pe dealul Bucovăţului şi Palilula) expresia "norocos ca Iovan".
Sub acest nume, aşezarea Craiovei apare mai întâi în inscripţia de pe mormântul lui Vladislav I, apoi la 1 iunie 1475, într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab.
În afara denumirii antice, Pelendava şi a numelui actual(Craiova), localitatea a mai purtat începând cu secolele VII-VIII denumirea latină Ponsiona (pod peste Jiu) denumirea aflată pe o inscripţie găsită pe un fragment de stelă în apropierea castrului Pelendava datată din secolul al VII-lea, a primit o confirmare de extremă importanţă în ultimii ani, într-o harta alcatuită în preajma bătăliei de la Nicopole (1396), inclusă într-un manuscris ce se pastrează la Biblioteca Naţională de la Paris.Aceast document, relevat istoriografiei româneşti,prin bunavoinţa ministerului francez al cultelor, probează continuitatea aşezării Craiovei.
Secolele XIV-XVII
O parte a istoricilor, în frunte cu Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi Alexandru D. Xenopol consideră că pe teritoriul de azi al Craiovei a fost teatrul bătăliei de la Rovine din timpul lui Mircea cel Bătrân.
La sfârşitul secolului al XV-lea, Craiova era un târg, întins pe moşia puternicilor boieri Craioveşti şi a Basarabilor. După prima jumătate a secolului al XVI-lea, Craiova este numită frecvent oraş, fiind cel mai important loc al schimburilor din zonă.
Apărută in ultimele decenii ale secolului al XV-lea, Marea Bănie de Craiova a devenit într-un timp relativ scurt cea de-a doua instituţie politică a ţării ca importanţă, după domnie.
În timpul lui Mihai Viteazul, Craiova a cunoscut o puternică înflorire, izvoare contemporane prezentând oraşul ca un important centru politic si militar. Craiova a fost în evul mediu şi un centru cu un important rol militar şi strategic, fiind un loc de grupare sau regrupare a forţelor militare şi centru de declanşare a acţiunilor antiotomane. Exista la Craiova un corp de oaste pus la dispoziţia Marelui Ban, compus din forţa militară a ţăranilor de pe domeniile boierimii, din aparatul de dregători ai Băniei, din ţăranii liberi şi din mercenari. În acţiunea de aducere sub stăpânirea sa a Transilvaniei şi Moldovei, lui Mihai Viteazul i-au stat alături fraţii Buzeşti -- Stroe, Radu şi Preda, Baba Novac, Banul Mihalcea, Banul Mărăcine, Mârza, Matei Basarab şi Radu Şerban.
Secolul al XVIII-lea
Acesta a reprezentat un secol zbuciumat pentru viaţa urbei. În 1735 în Craiova existau 836 de familii, numărând peste 4000 locuitori.
Boierimea craioveană întâmpină cu ostilitate venirea primului domn fanariot al Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat în 1716. După înfrângerea turcilor şi pacea de la Passarovitz (1718), boierimea a salutat dominaţia austriacă a Olteniei (1718 - 1739), dar în 1726, când banul Gheorghe Cantacuzino este destituit, boierii din Craiova încep acţiunile de împotrivire faţă de administraţia habsburgică. Nemulţumirea populaţiei era provocată de caracterul militar al exploatării, precum şi de colectarea veniturilor provinciilor în visteria Curţii Imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, habsburgii eşuează în tentativa de a prelua puterea de facto în provincie fapt care îi determină să părăsească Oltenia. Craiova devine între 1735-1770 capitala unei regiuni cufundată în anarhie fără o apartenenţă statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea. În această perioadă s-au produs în Craiova importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu mai constituia instituţia care în perioada anterioară concura pe plan politic domnia ţării. În 1761 reşedinţa permanentă a banilor este mutată de domn la Bucureşti.
Revenirea la normalitate se petrece în 1770-1771, când Craiova devine capitala Ţării Româneşti. Bucureştiul era disputat între oştile ruseşti şi cele turcesti; iar capitala Ţării Româneşti este mutată la Craiova, domnul Emanuel Giani-Ruset urmărind de aici desfăşurarea ostilităţilor.
Economia regiunii si prosperitatea Craiovei au avut de suferit din nou la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în urma teribilului cutremur din 1790, a ciumei din 1795, a marelui incendiu din 1796, şi datorită transformării oraşului în teatru de război în urma atacului turcesc al paşei Pazvan-Oglu din Vidin, în 1806.
Secolul al XIX-lea
În primele două decenii ale secolului al XIX-lea, Craiova se bucură de înflorire economică şi urbanist-edilitară; un număr tot mai însemnat de locuitori se ocupă cu meşteşugurile, comerţul şi serviciile publice. Craiova ajunge un nod comercial, administrativ şi cultural de prim rang.
Redresarea oraşului după dezastrele de la începutul secolului a venit în deceniul al patrulea, când după pacea de la Adrianopol (1829 şi după războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829) au apărut posibilităţi pentru mai mulţi ani de linişte în ţările române.
În timpul revoluţiei de la 1821 Craiova devine bază militară pentru pandurii conduşi de Tudor Vladimirescu, fost sluger pe moşia boierului craiovean Glogoveanu.
În timpul ocupaţiei ţariste (1828 - 1834), Craiova cunoaşte creşteri economice importante. Existau în 1832 un număr de 595 de prăvălii, din care "197 de lemn şi 398 de zid". Oraşul se menţine ca centru comercial al Olteniei; exportă în Austria şi Turcia cereale, piei, ceară, animale, seu şi cervis. În 1846 la Craiova s-a înfiinţat prima societate românească pe acţiuni pentru transportul cerealelor cu vaporul pe Dunăre, la Brăila.
În jurul anului 1848 populaţia Craiovei număra circa 20.000 de locuitori.
Intelectualitatea Craiovei s-a situat ferm în primele rânduri ale înnoirilor, atât în viaţa urbei, cât şi a ţării. Un rol deosebit de important în pregatirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 avea să-l aiba corpul profesoral de la Şcoala Centrală din Craiova, în frunte cu Ioan Maiorescu.
Dintre revoluţionarii care aveau sa deţină un rol marcant în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare la Craiova se impun Gheorghe Magheru şi Costache Romanescu care au intrat după 1845 în rândurile societăţii secrete cu caracter politic "Frăţia".
Nu întâmplator oraşul Craiova a fost ales drept loc de întrunire a guvernului provizoriu şi prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti înainte ca aceştia să ajungă la Bucureşti. Se confirma astfel faptul că oraşul prezenta o deosebită importanţă în mersul revoluţiei paşoptiste, că trecerea Craiovei de partea noilor prefaceri asigură revoluţiei o bază puternică în întreaga Oltenie.
Populaţia Craiovei s-a ridicat la jumătatea lui septembrie pentru a-şi declara sprijinul faţă de revoluţia lovită de armatele străine. La 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10000 de ostaşi şi comandată de Hussein-Paşa, sute de săteni din jurul Craiovei şi locuitori ai oraşului, inarmaţi cu puşti, suliţe, topoare şi coase, au întâmpinat trupele străine, neţinând seama de superioritatea numerică covârşitoare a acestora.
După retragerea trupelor ţariste din Oltenia, în mai 1854, starea de spirit revoluţionară a maselor a sporit. În lunile februarie - martie 1855 avea loc la Craiova o puternică revoltă, socotită de istorici momentul de vârf al raporturilor de încordare ce au existat între poporul român şi ocupanţii săi din anii 1854 - 1856.
Una dintre marile familii boiereşti din Craiova - familia Bibescu - a dat Ţării Româneşti pe ultimii săi doi domnitori: fraţii Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848) şi Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1856). Uniunea vamală a Ţării Româneşti şi a Moldovei (1848) - un prim pas pe calea unirii definitive a celor două ţări româneşti - preocupările pentru întărirea capacităţii militare de aparare a ţării etc., toate aceste fapte dovedesc receptivitatea celor doi domnitori la unele imperative ale vremii. Atunci când a fost vorba însă de o nouă organizare socială, concepută la 1848 şi apoi în anii 1857-1859, ei s-au opus.
În primăvara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul căruia se remarcau foştii luptători de la 1848: Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chitu, ş. a.
La 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor. A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societăţii se adunasera la flacăra torţelor şi ovaţionau. Participând la această istorică manifestaţie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul său tablou.
În preajma Unirii, Craiova număra circa 25 000 de locuitori, situându-se din acest punct de vedere imediat după capitala Ţării Româneşti, Bucureştiul.
Încă de la începutul pregătirilor pentru intrarea în Războiul de independenţă (1877 - 1878), când trupele româneşti au fost concentrate la Dunăre, au participat şi unităţi din Craiova.
Craiova se afla în centrul unei zone direct afectate de războiul antiotoman. Era, prin poziţia sa, un centru important, unde se luaseră măsurile necesare sprijinirii desfăşurării viitoarelor operaţii militare, Craiova fiind atunci ca şi astazi sediul Armatei I române.
Secolul XX
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Craiova - cu cei peste 40.000 de locuitori - era un oraş ce avea mici fabrici şi ateliere de produse chimice, maşini agricole, arte grafice, tăbăcarii, textile, materiale de construcţii etc.
Populaţia creşte, astfel încât în 1910 s-au înregistrat 51.404 locuitori. Era al doilea oraş al Munteniei după Bucureşti.
În 1913 în timpul guvernului Titu Maiorescu se semnează tratatul de pace prin care se încheie Războiul balcanic, tratat cunoscut în istorie sub numele de "Pacea de la Craiova".
Izbucnirea primului război mondial (1914-1918) a fost receptată în mod diferit de populaţia Craiovei. Marea majoritate condamna deschis războiul, ca aducător de mizerie. După doi ani de neutralitate, România intră în război (1916) de partea Antantei în speranţa împlinirii idealurilor de unitate naţională.
În anii neutralităţii (1914-1916), Craiova a devenit un puternic centru militar, aici fiind cartierul general al "Armatei I". În august 1916, în momentul intrării în război, Armata I avea un efectiv de 134.400 de oameni.
Vitejia armatelor române nu a fost suficientă pentru a stăvili ofensiva armatelor germane şi austro-ungare - bine pregătite, dotate cu tehnică de luptă şi având experienţa a doi ani de război. După lupte crâncene, armata română a fost nevoită să se retragă. Craiova este ocupată de trupele germane şi austro-ungare la 21 noiembrie 1916. În periferia Craiovei are loc celebra "şarjă de la Robăneşti", acţiune nebunească a cavaleriei române care sfârşeşte nimicită de tunurile germane.
Timp de doi ani cât a durat administraţia militară germană, întreaga viaţă economică a Craiovei a fost paralizată.
În perioada interbelică, oraşul, situat într-o zonă eminamente agrară, înaintează cu paşi prea mici pe calea industrializării, în raport cu alte zone urbane ale ţării. Marii moşieri din Oltenia, depozitării unor însemnate capitaluri provenite din despăgubirile de la împroprietărirea ţăranilor, îşi vor investi fondurile în bănci şi instituţii comerciale, în acţiuni neproductive. Numărul celor ce s-au apropiat de industrie a fost extrem de mic. Specific pentru economia oraşului, lipsită de marea producţie de fabrică, este ponderea însemnată pe care o ocupă munca la domiciliu.
În 1940 Craiova devine locul "conferinţei romano-bulgare", în urma discuţiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.
Populaţia oraşului creste: 63215 locuitori în 1930, 84.574 în 1948, 96.897 în 1956, 194.235 în 1974.
Începând cu anii '60 oraşul devine un puternic centru industrial; se dezvoltă industria constructoare de maşini şi utilaje, de avioane, industria chimică, alimentară, uşoară, a materialelor de construcţii, industria electrotehnică, industria extractivă, industria energetică. Între ele se pot enumera Electroputere Craiova, fabrica de avioane, cea de automobile sau Combinatul de la Işalniţa.
Astăzi, Craiova este un important centru economic şi universitar-cultural.
